- Politic - nr. 52 / 16 Martie, 2005 Am asistat, cu cateva zile in urma, la o sedinta care mi-a cam dat fiori, aducandu-mi aminte de momentul cand, la obscurul Institut Pedagogic in care ma strecurasem ca student, mai marii politici ai vremii ma prinsera asupra faptului, hotarasera ca, urmas al unei familii basarabene bogate fiind, puneam in pericol oranduirea vremii, drept care au urmat, dupa tipicul vremii, excluderea din UTM si exmatricularea (pana la urma, blocata de un om cu suflet si minte de la PCR; mi-a ramas insa de atunci gustul amar al unei secvente dar si bucuria alteia: prima a fost unul din capetele de acuzare - "Tovarasul vorbeste englezeste!" cu paradoxalele sinapse formate in acele secunde in creierul meu: Chiar, de ce vorbesc eu englezeste? m-am autocondamnat, in linie strict orwell-iana; zguduitor a fost insa momentul cand, supunandu-se la vot excluderea grupului de "dusmani" din care faceam parte, unul _ doar unul, dar ce mult inseamna un om vertical! _ dintre colegi a votat contra masurii absurde...). Sedinta de care vreau sa va vorbesc, desfasurata in anul 2005, deci la inceput de veac XXI, a fost cea a alegerilor PSD pe Bucuresti si a avut tot decorul celebrelor si fioroaselor intalniri "politice" ale anilor '50: o sala arhiplina, populata de o multime de haulitori alesi pe spranceana, bine instruiti, gata sa aplaude (la comanda) sau sa sfasie (idem), cu o lista de vorbitori dinainte stabilita, cu un conducator de sedinta care a arestat microfonul de la bun inceput (dl Iliescu, din pacate...) si nu l-a cedat decat in momente savant alese, cu un prezidiu multicolor si, fireste, tacut, cu raportori de efect (efect doar local, caci ce ne-a spus dl Dan Ioan Popescu relativ la, de fapt, succesul -!- in Bucuresti in alegerile locale, parlamentare si prezidentiale ale Partidului Social Democrat, ne-a buimacit pur si simplu! - n-a crezut nimeni, dar