Spuneam cîndva, tot în aceste pagini, că vorbirea ne trădează şi deci ne ucide, fie şi potenţial sau metaforic. Pentru că, oricînd vorbim, rănim sau nouă înşine ne facem rău. Probabil că trapiştii ştiu ce ştiu...
Dar nici scrierea, scrisoarea nu este cu mult mai diferită. Mai ales că, de regulă, orice scrisoare este o mărturisire. Şi orice confesiune, fie ea minoră, lasă să-ţi transpară punctele în care eşti mai vulnerabil. Semnătura - cu atît mai mult. Signer c'est mourir un peu. Scrisoarea, semnătura este condamnarea ta la moarte eternă sau la a fi veşnic greşit înţeles. Fiindcă pe Pămînt, cum ştim, cu toţi sîntem datori...
*
Am citit demult o carte cu adevărat tulburătoare, dacă o privim prin prisma asta. Nu era o carte "mare", dar, parafrazîndu-l pe Voltaire, nici plicticoasă nu era. Fiica timpului - e vorba despre faimă, ce de timp depinde, în primul rînd, cum ni se aminteşte în motto - de Josephine Tey, o autoare care (amănuntele contează totdeauna) are un master în istorie. Chiar dacă istoricii spun, poate, că interpretarea din acest roman e contestabilă, o să-l amintesc aici, nu în ultimul rînd fiindcă tocmai despre adevărul/adevărurile istoricilor şi ale istoriei trata.
Cartea demonstra (citînd documente pe care, desigur, nu m-am dus să le verific şi nu cred că aş fi avut vreo competenţă în domeniu) faptul că Richard al III-lea, unul dintre personajele cele mai odioase moştenite de la Shakespeare, din legendele şi din cartea de istorie, ar fi fost exact contrariul a ceea ce ştim. Şi mai ales a ceea ce ţinem să ştim. Se pare că el ar fi fost un luminat reformator, trădat de ai săi şi atras în curse fără număr de sprijinitorii casei Lancaster, cu scopul de a opri - sau a încetini măcar - progresul. Se zice că nici multe dintre crimele ce-i sînt atribuite nu le-a făptuit. Mai scrie acolo că nici gînd ca R
