Uitare
Din ce în ce mai rar răsare
Privirea Ta la orizont
Trist glasul Tău iubit se şterge
Şi îmi dispare din auz.
Cum să Te ţin să nu Te spulberi,
Pe totdeauna să-mi rămâi?
Te-aş lua cu mine într-o carte
Dar nu mai vii în scrisul meu,
Sub carapacea de cuvinte
Nu se târăşte nici un vis.
Dar dacă eu sunt cea absentă
Şi fac din Tine un pustiu?
Desăvârşire
Cum picotea de-o vreme în
fotoliu,
Abia simţi ce-adânc vibra-nserarea
Şi când deschise ochii-n întuneric,
Dădu pe neaşteptate de un
înger.
Ce-nfricoşat te smulge bucuria
Când Dumnezeu răsare din
absenţă
Şi îţi răspunde-n taină rugăciunii...
Se ridică nesigură. Bastonul
Se clătina ca un catarg în ceaţă.
Se sprijini de zidul încăperii
în tălpi îi scăpără deodată drumul:
Şi cum mergea lăsându-se în
urmă,
Se pomeni că-ncepe să alerge
Şi paşii ei din ce în ce mai tineri
Se zbenguiră-n joacă o secundă
Apoi o luară-n sus ca nişte
păsări,
Ca nişte nori, ca raza unei
umbre...
Alchimie
Cea de demult şi Cea mai nouă
Se întâlniră noaptea-n somn,
La capătul unei meandre.
Privirea fraged-nencepută,
Văzul ceţos de amintiri
Se cercetară cu sfială.
@N_
