Trei decenii de lentă dar decelabilă evoluţie se cuprind în recentul volum Lacătul de aur (cu o postfaţă de Dan Cristea, Ed. "Cartea românească", Colecţia "Hyperion", Serie nouă, Buc., 2004) al poetului Gabriel Chifu, la ceasurile sale un nu mai puţin înzestrat romancier, iar ca scriitor în general preocupat, precum remarca postfaţatorul său atât de "contextul social care produce un eu divizat şi paradoxal", cât şi, mai cu seamă, de destinele omului contemporan în habitatul unei lumi "lipsită de mister şi sacralitate", nu însă şi de vestigiile acestora, capabile de resurgescenţă. Cele şapte volume antologate în Lacătul de aur, concepute între anii 1976-2003, de la Sălaş în inimi la Bastonul de orb dau probele unei evidente unităţi de viziune, la un poet singular, imun la mňdele care s-au perindat între timp, sigur pe instrumentele lui, într-un jurnal global în care se povesteşte necurmat. Cu suită deci, dar nu dintr-un impenitent narcisism - inevitabil, curios, la poeţii lamentoşi! - ci dintr-o permanentă ebuliţie a eului căutător şi iubitor de lumină.

De certitudini, prin urmare, de acele puncte de sprijin existenţiale în ceea ce el numeşte staţii în străbaterea pustiului dintre cuvinte, smălţuit cu florile negative ale golului! Acel aur care "răsare/ lin de necuprins/" este al alchimiştilor, apoteoza luminii este identificabilă iluminării cunoaşterii, între efemer şi etern, între semeni părăsiţi de vremuri şi fugitive semnale de mântuire. Poate însă am greşi pedalând adânc pe latura filosofică a unei lirici care, în fapt, în mişcătoare ipostaze, cercetează situaţia omului în stările vârstelor, ale locului, anotimpurilor: poetul este un dunărean de robustă structură psihică, mai apropiat de luptător decât de veşnicul învins, concomitent conştient de vulnerabilitatea fiinţei umane, de traiectul acesteia către moarte şi chiar ros de sentimentul unei