Pandantul, într-un fel, al madelainei lui Proust, este proba amintirilor provocate. Sau testul toleranţei la trecut. Încercarea, adică, de-a retrăi, cu puterea de judecată a stării de veghe, scene "performate" ca sub hipnoză. Nu e vorba, în asemenea "reconstituiri", atît de lucrurile prin care ai trecut, cît de lucruri care ţi-au fost trecute, transmise, cu nelipsitul corolar că numai cu ele se construieşte viitorul. Sigur, orice perioadă se "joacă", mai mult sau mai puţin, cu axa timpului, fără să uite, chiar dacă n-o recunoaşte, că, indiferent de ce se întîmplă în prezentul ei, deopotrivă trecutul şi viitorul rămîn "compartimente" autonome, pe care epoca următoare le contextualizează altfel. Relaţia cu istoria (viitorul y compris) e, totuşi, (mai) specială în regimurile totalitare. Aşa că una din obsesiile de tot felul ale comunismului românesc a fost, de bună seamă, lumea în anul 2000.

In 2004, patru dintre "micuţii" de atunci, din anii '70 - '80, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, publică, la Polirom, două cărţi unde arată, dintr-un "viitor" care, între timp, a venit, cum se vede trecutul (de aur). Prima, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, e un amestec de "ce-ar fi fost dacă..." şi de Good-bye, Lenin, "cronica" unui trecut de aruncat şi nu prea, fiindcă e greu să te faci că-l uiţi cîtă vreme încă îl porţi cu tine. Este turul ghidat al unui fel de muzeu al mutanţilor, din care autorii nu se exclud, dimpotrivă, se "propun" ca "materiale" pentru o mereu amînată vivisecţie. Ceea ce scriu ne priveşte în măsura în care îi priveşte, îi transformă şi, rozînd învelişul, iese la suprafaţă, în accese de nu o dată decepţionată sinceritate.

Mult mai "studiate" (dar cu acelaşi farmec al "ineditului"...) sînt mărturisirile indirecte, "desenate" prin însemnări de lectură,