Este foarte neplăcut să constaţi în zorile mohorîte şi ceţoase ale zilei, care se-ncaieră lăptoase în crengile despuiate ale copacilor de dincolo de ferestre, închizând cartea pe care ai recitit-o toată noaptea, în linişte şi pe-ndelete, dorind să-i redescoperi toate frumuseţile - şi de ce nu? - şi toate nefrumuseţile, ascunse, şi unele şi altele, pe sub şi printre cuvinte, că, în parte, ţi-ai făcut hatârul, dar că ţi l-ai făcut fără să fi reuşit să-ţi desprinzi mai nainte, de pe luminile ochilor, lentilele de contact ale meseriei de cărţar textolog. Aşa-mi ziceam mai zilele trecute când, adunându-mi fişele de lectură - năravul din fire şi din devenire n-are lecuire - extrase din volumul al IV-lea de Opere ale lui I. L. Caragiale, cuprinzând Corespondenţa "marelui nostru clasic"1), volum apărut anul trecut, sub îngrijirea d-lui Barbu Cioculescu şi sub egida Editurii pentru Literatură Naţională, m-am hotărât, în sfârşit, după multe ezitări, să-mi fac datoria de rubricard şi să mâzgălesc un articol despre această ultimă ediţie a scrisorilor şi telegramelor caragialiene. De ce după multe ezitări? Pentru că l-am cunoscut pe Şerban Cioculescu, l-am preţuit, îi preţuiesc amintirea şi voi continua să i-o preţuiesc, printre altele pentru că era un adevărat cărturar, dublat de un fin ironist şi de un foarte sever editor în acribiile lui filologice. Şi pentru că, de asemenea, preţuiesc intelectualitatea rafinată a d-lui Barbu Cioculescu. Dar şi pentru că, totodată, ultima ediţie a corespondenţei lui Caragiale mă contrariază, aş spune peste poate (probabil peste poatele meu), prin noncalităţile ei filologice şi editoriale.

Apariţia acestui volum de scrisori caragialiene, în anul 2004, la Editura pentru Literatură Naţională, în colecţia "Opere ale literaturii române"(cam pleonastice titulaturi...), a fost precedată, în anul 2000, de publicarea, în aceeaşi colec