Preluind o tema specifica societatii civile, partidele politice romanesti au devenit subit mari sustinatoare ale votului uninominal.

Dupa ce, prin subterfugii formale (precum regula celor 2/3 necesare schimbarii sistemului electoral impusa ad-hoc, dar unanim, in comisia parlamentara pentru legea electorala), partidele au impiedicat in legislatura precedenta orice reforma electorala – fie si una minimala, a listelor suplimentare, pentru a nu aduce aminte de codul electoral –, astazi au devenit campionii votului uninominal.

O astfel de prefacere nu poate trece neobservata, iar mass-media se apleaca asupra miracolului. Transfigurate de alegeri, unele partide se (re)prezinta reformatoare. Sistemul electoral apare ca un poligon de incercare mai putin periculos si mult mai spectaculos decit transformarea propriei organizatii.

Atunci responsabilitatea va fi impartita cu ceilalti actori politici, iar tergiversarea procesului ii va afecta mai mult pe cei care guverneaza decit pe cei din opozitie.

Unii, inspaimintati, depun marturie impotriva votului uninominal, altii insa intra in atmosfera de carnaval sugerata de tactica partidelor. Interesele partidelor de a-si promova liderii sau clientela acestora in pozitii de putere nu sint satisfacute de votul uninominal, dar mimarea reformei a devenit deja o obisnuinta profitabila la unii politicieni romani.

Declaratiile de principii si discursul politic s-au adaptat contextului. Cvasiunanimitatea in privinta votului uninominal oculteaza insa subiectul esential al unui astfel de proces: reforma clasei politice.

Fara sa fie un panaceu, caci sistemul electoral perfect nu exista, votul uninominal ramine una dintre putinele forme consistente de control al politicienilor prin mecanisme politice aflate la indemina cetatenilor. Iar dupa o campanie electorala dominata de a