Ori de cite ori vine vorba despre imaginea Romaniei in afara, spiritele se incing si discutia iese de pe fagasul firesc al unei dezbateri „la rece“ si aluneca rapid in zona foarte tulbure a acuzelor reciproce, a invectivelor si a antipatiilor personale. Fiecare dintre actorii marcanti de pe scena culturala autohtona se simte „mai egal decit ceilalti“, fiecare se considera cel mai indreptatit sa reprezinte cultura romana la tirgurile de carte, la expozitiile sau festivalurile internationale, uitind ca, de fapt, o cultura vie si puternica nu se reduce niciodata la o singura directie sau la citeva personalitati, oricit de impresionante ni s-ar putea parea acestea la un moment dat.
Prezenta Romaniei la tirgurile internationale de carte din acest an a stirnit, deja, nenumarate comentarii si dezbaterea este abia la inceput. Desemnat de Asociatia Editorilor din Romania – organizatoarea Tirgului de carte de la Paris, care va incepe pe 18 martie – in postura, deloc comoda, de selectioner unic, Dan C. Mihailescu se intreaba (in numarul 16 al Suplimentului de cultura) „in fond, ce se doreste? Festivism sau eficacitate? Diplomatie cu butaforie si agape cu dichis de SIE sau contracte, contacte, statistici, achizitii de drepturi?
Propagarea literaturii de ultima ora, cu demonstratii de sincronizare sau impunerea traditiei cu blazon, ca demonstratie de vigoare si unitate identitara? Vrem comert sau politica? Slujim vanitati individuale sau orgoliu national?“ Greu de dat un raspuns la aceasta suita de intrebari, cita vreme unele dintre opozitiile propuse aici sint, de fapt, false opozitii. De ce s-ar exclude, bunaoara, „propagarea literaturii de ultima ora“ si „impunerea traditiei cu blazon“, cind tari precum Ungaria sau Polonia – ca sa nu mai vorbim de Franta, Germania sau Spania – ies in lume si cu autori foarte tineri, pe care ii promoveaza sistematic?
