Denuntul este o institutie veche. Ea functioneaza in regimurile democratice si nedemocratice in masura egala, la o scara diferita. Impulsul omului de a face rau celuilalt – indiferent ca e vecin, ruda, iubit(a), prieten, coleg, dusmanul real sau fictiv este imemorial. In societatile moderne, o data cu aparitia sistemelor birocratice, cutitul, otrava, capcana au fost inlocuite cu tehnici mai rafinate, pe masura „modernizarii“ omului. Denuntul a luat locul vechilor tehnici de anihilare a celuilalt. Denuntul poate, eventual, sa impinga spre moarte. Frustrarea, sentimentul ca celalalt isi permite ceea ce tu nu iti poti permite, ca are ceea ce ai merita sa ai tu si totusi nu ai etc. sint surse de nevindecat ale delatiunii.
Adesea, denuntul are un scop lucrativ sau este vazut ca un act de justitie sociala. In primii ani de dupa instalarea regimului comunist, denuntarea cuiva ca are avere, ca a fost burghez sau ca a detinut o functie in administratiile precedente, urmat de desproprietarirea nefericitului, eventual de arestarea si trimiterea lui intr-o puscarie, nu era intimpinata cu oroare, ci cu satisfactie. Era parca o razbunare a frustrarilor de o viata.
- Denuntul nu a fost o descoperire a comunistilor
Se intimpla des ca denuntatorul sa isi insuseasca ulterior bunurile confiscate de la cel denuntat. Lumea satelor a fost devastata de milioane de denunturi, care atentionau autoritatile ca X a adunat prea mult pamint, ca are o nevasta frumoasa, „chiaburoaica“ si utilaje agricole sau ca a facut politica inainte de razboi. La orase, casele si apartamentele i-au ghidat pe delatori spre anumite tinte, si ele extrem de numeroase. Delatorul urmareste sa te lipseasca de ceea ce ai dobindit tu: familie, glorie, bani, imagine, proprietati, casa, pamint, „marfurile“ cele mai pretuite ale unei societati. Cel denuntat sta ca un ghimpe in ochii delatorul
