Fulgi mari de zapada se topeau pe asfaltul negru al Manhattanului, si a pasi pe strada era din ce in ce mai greu. In aer, zapada – inca plina de sperante si mindrie – te invaluia complet, transformind multimile care inundau trotuarele, in furnici ce orbecaiau neputincioase de la o intersectie la alta. Cu vintul in fata si cele minus zece grade în spate, ma incapatinam sa gasesc mica galerie „Ubu“, unde cu citiva ani in urma se vindusera la preturi exorbitante desene de Victor Brauner si reviste avangardiste publicate in anii douazeci (ai secolului trecut!), la Bucuresti.

Cind, in sfirsit, am ajuns, uimit sa vada o figura uda si dezamagita in pragul usii incuiate (majoritatea galeriilor de arta sint inchise luni, ca si majoritatea muzeelor, de altfel), proprietarul m-a lasat sa intru. Spre marea mea surpriza, in loc sa gasesc o varietate de avangardisti americani si europeni – care, la drept vorbind, nu ma prea interesau, iar speranta mea era sa gasesc uitate undeva, intr-un colt, poate, citeva exemplare ale Integralului – am gasit o expozitie Unica Zürn.

Imi aminteam vag numele ei, in legatura cu acela al lui Hans Bellmer, suprarealistul tardiv, provocator prin desenele sale erotice, care-si contraria cititorii prin afirmatii de genul „nimic din ceea ce nu este confirmat de hazard nu este adevarat“ (Anatomia Imaginii, aparuta in 1957 la Paris). Desenele in penita ale artistei – alb, negru si, pe ici, pe colo, sepia sau un verde intens – erau tulburatoare.

Mai precis, infricosatoare. Tablourile erau, in mod evident, reflexia unui spirit adinc tulburat si, intr-adevar, micul fisier biografic care introducea artista, confirma sec ca, dupa treizeci de ani de maladii si crize psihice, Unica s-a sinucis in 1970, la Paris (unde traia cu Bellmer). A apucat sa scrie si doua carti, una dintre ele, Omul-Iasmina (L’Homme-Jasmin, publicata de Ga