S-ar impune niste intrebari neplacute, daca nu vrem sa consideram fenomenul un blestem. Ce anume a favorizat in politica autohtona carierele unor paranoici? Cum se explica nu atat boala, cat frecventa ei?
Nu e prea greu de observat - daca ne decidem sa nu mai confundam patriotismul cu autolingusirea - ca avem o problema. Psihologii ne pot asigura ca, in psihologia noastra, vanitatile nu actioneaza nestingherite. Avem si complexe care ne trag inapoi, mai ales cand ne comparam cu altii. In aceste conditii, e greu de inteles de ce, in politica autohtona, sunt atatea cazuri de paranoia.
Judecand numai ceea ce am trait, as putea numi, cel putin, trei sau patru perioade in care politica dusa ar trebui analizata si cu ajutorul psihiatrilor; perioade in care, ne place, nu ne place s-o recunoastem, si boala a „facut" istorie.
Destinul Romaniei suferind din cauza unor „bolnavi" al caror „eu", suprainflamat, a reusit sa transforme milioane de oameni normali in „pacienti" ai istoriei.
Si cum nu pot crede ca e vorba de pure intamplari, de accidente, ma tem ca nu suntem scutiti de alte surprize.
Daca ma iau dupa dictionare, paranoia s-ar caracteriza prin „idei fixe", prin „lipsa de logica in gandire", prin „orgoliu exagerat", prin „mania persecutiei". Din aceasta insiruire de simptome, lipsesc tocmai cele mai importante, remarcate la „bolnavii" oficiali de care am avut parte pana acum. In primul rand, o megalomanie revarsata mult dincolo de marginile unui „orgoliu exagerat".
Apoi, o metamorfoza de identitate: cu ajutorul celor din jur, acesti „bolnavi" uitau ceea ce erau, de fapt, ajungand sa creada sincer in ceea ce ar fi vrut sa fie. Asta i-a impins sa se creada „providentiali", predestinati sa joace un rol „istoric", si, simultan, le-a atrofiat simtul ridicolului, ceea ce le-a permis sa se ia in serios. @N_P
