Vara trecuta am fost din intamplare salvatoarea unui biet porumbel, care in neputinta si nemiscarea lui, isi astepta resemnat sfarsitul.
Stateam pe o banca in Parcul Kiseleff si inainte de a-mi rasfoi presa, mi-am rotit privirea, incercand sa fac abstractie de tipetele si zgomotul infernal, facute de unii copii, in nepasarea totala a bunicilor extaziati... Deodata, am fost atrasa de o mogaldeata ghemuita in iarba. Am asteptat pret de cateva zeci de secunde, sa vad o miscare, dar nesesizand-o, m-am apropiat. Era un pui de porumbel. Am apucat pasarea cu grija si ea nu s-a impotrivit. Pana si ochii ii erau inchisi. Gandind ca poate este ranit, am inceput examinarea, descoperind doar cateva urme diareice. Privindu-i insa cu atentie ciocul, am constatat cu stupoare ca acesta ii era lipit!!! N-am realizat pe loc despre ce era vorba, asa ca am incercat cu mare grija sa desprind stratul solidificat. Eliberat, i l-am deschis cu atentie de cateva ori, pentru ca bietul de el nu mai avea forta sa o faca. Si-a rotit ochisorii (cele doua margelute negre), privindu-ma, iar eu, intelegand ca-mi multumeste, l-am sarutat si l-am asezat usor in iarba de unde-l luasem.
Dupa cateva minute, si-a luat zborul, fericindu-ma. Ma obsedau insa intrebarile: Ce putea fi acel strat impietrit? Raspunsul n-a intarziat sa vina: era guma de mestecat! Cum de ajunsese ea pe ciocul bietului porumbel? Simplu: din nepasarea multora care, dupa ce mesteca aceasta guma, o arunca pe unde se nimereste. Resping ideea ca o mana criminala ar fi putut face acest lucru cu buna stiinta, dar tot gest criminal este si aruncarea resturilor de guma prin iarba, unde zburatoarele se lasa pacalite, crezand ca sunt seminte!
Ce-i de facut? M-as adresa bunicilor si insotitorilor care inunda parcurile cu nepotii lor, dar si tuturor celorlalti, care trec prin aceste locuri de recreere, rugandu-i pe cei dint
