Intre Oltenita si Giurgiu, in inima campiilor nesfarsite, se afla satul Cascioarele, pe malul Dunarii. Sunt locuri unde oamenii traiesc de la facerea lumii si care poarta in ele amintiri tulburi, la limita intre realitate si vis. Uneori, granita dintre ele se pierde.
Merg pe gheata lacului Catalui si gheata e translucida, caci dedesubt se pot vedea uneori umbre ciudate, ca si cum niste fiinte mari ar inota acolo, cautand o iesire, insotite de bule stranii de aer care alearga pe dedesubt. Vantul bate nebuneste, spulberand putina zapada asezata azi-noapte peste lacul incremenit. Fiecare respiratie arde. Inaintea mea merge Porumbita, bodoganind ceva despre iernile tarzii de pe Dunare, despre iernile nebune ale acestor campii fara capat, care nu lasa primavara sa se apropie. Nu-l aud. Vantul suiera si gheata trosneste, un fel de tiuituri cum n-am mai auzit niciodata. Vin din departare, se apropie cu viteza, trec pe langa noi si dispar catre satul Cascioarele, pe care l-am lasat in urma si care acum aproape ca nu se mai vede, pierdut in ceata si negura. De fiecare data incremenesc si de fiecare data Porumbita se intoarce cu o mutra ironica, isi da caciula ba mai pe ochi, ba mai pe ceafa. "Nenicule", zice, "se vede ca esti de la oras. Asa tistuie gheata iarna, asa face cand se crapa. Vine crapatura ca fulgerul, aia suiera asa, si se duce catre biserica. Dar nu se rupe, asculta-ma pe mine, ca sunt om de saistrei de ani, si stiu eu ce vorbesc. Ziua se delasa gheata, noaptea se strange la loc. D-aia face asa."
In fata se zareste Ostrovelul, o insulita napadita de maracinisuri teribile, prinsa in gheata, iar dincolo de Ostrovel ar trebui sa fie malul si ruinele unei stravechi manastiri, pe care eu le caut si ale caror fotografii le-am vazut undeva. Numai ca pentru moment, suntem in mijlocul pustiului, satul pare ca a fost luat de negurile turbate ce alearga ne
