In general, nu-mi recitesc articolele vechi. Incerc sa evit sentimentul ca nu s-a schimbat mare lucru, in esenta, la noi. Prefer iluzia ca, printre simulacre si poticneli, ne indreptam, totusi, spre un soi de normalitate. Recent, când s-a intâmplat ca mai multe autocare cu turisti români sa fie oprite la granita spaniola si intoarse, am avut, cum era firesc, un impuls de revolta. Impotriva acelor autoritati din Occident care ne considera europeni de categoria a doua, daca nu chiar a treia, si impotriva consulatelor românesti care n-au sarit in ajutorul cetatenilor români, umiliti, tratati ca niste infractori, tinuti ore intregi in autocare, sub paza politiei, fara sa li se permita sa-si cumpere ceva de mâncare sau sa mearga la toaleta. Ulterior, am inteles ca fusesem rau informati. De fapt, unii dintre turistii români care voiau sa ajunga in Spania nu aveau actele necesare. Ori le aveau incomplete. Iar granicerii nostri nu-si facusera datoria. Inchisesera ochii sau isi deschisesera buzunarele. Dar, cu aceasta ocazie, mi-am amintit de un fapt care m-a cutremurat cu ani in urma, prin toamna anului 1990. Si despre care am scris atunci un articol. Doi tineri români, sub douazeci si cinci de ani fiecare, plecasera din România si traiau din expediente intr-un mic orasel german. Cerusera azil politic, dar acesta le fusese refuzat. Au anuntat atunci, printr-o scrisoare adresata postului de radio „Deutsche Welle“, ca erau gata sa-si vânda, fiecare, un rinichi, pentru a avea un mijloc de subzistenta, care sa le permita sa nu se intoarca in România. In vremea regimului comunist, ar fi fost de inteles un asemenea act disperat. Dar in '90? Cei doi tineri n-aveau de ce sa se teama daca se intorceau in tara, dupa o incercare esuata de a gasi in alta parte ce cautau. Cel mult, se puteau teme ca se vor lovi din nou de lipsa de speranta. M-am intrebat de aceea: oare e mai usor de tra