Fiecare om are un preţ şi fiecare om îşi primeşte, mai devreme sau mai târziu, răsplata pentru ceea ce a făcut, bine sau rău. În raport cu jurnaliştii “de provincie”, aşa cum le place unora să ne spună, “vedetele de Bucureşti” se consideră nişte zei, unicii deţinători ai dreptăţii şi adevărului. Trebuie să stai ore întregi pe coridoarele marilor centrale media din capitală, trebuie să dormi sute de nopţi cu telefonul sub pernă aşteptând să fi înjurat în plină noapte că de ce dormi, trebuie să te umileşti şi poate chiar să accepţi avansurile unor libidinoşi care s-au cocoţat în scaunele de şefi, după ce au transformat apa în sucuri fresh, trebuie să fi simţit tot dispreţul lor, pentru a ajunge să-i urăşti şi să te bucuri de ceea ce li se întâmplă. Când munceşti zile întregi şi materialul tău ajunge la coş, când alergi la filmări de-ţi iese sufletul, când uiţi că există şi altceva în afară de datoria ta de ziarist şi primeşti în schimb lovituri, atunci chiar nu ai nici un motiv să te bucuri că faci această meserie. Când strângi informaţii, când munceşti din greu şi vezi că eşti furat pentru ca alţii să devină autori celebri de manuale de jurnalism, iar tu taci, de frică să nu-ţi pierzi postul, chiar că îţi doreşti ca acest cutremur de presă să zguduie totul din temelii, dacă asta este singura condiţie pentru ca gunoaiele parvenite să dispară. Sigur că unii au darul cuvântului şi cuceresc publicul, sigur că nu este greu să declari război tuturor mafiilor din lume, dar pe ascuns să semnezi cu ei contracte de mi-lioane de dolari, sigur că nu-i greu să calci totul în picioare doar pentru ca tu să te caţări cât mai sus. O imagine se construieşte atât de uşor, însă a te menţine la acele standarde este foarte greu.

Vine noua generaţie de tineri care nu au nici un fel de jenă în a scrie adevărul chiar şi despre un individ considerat zeu al presei româneşti, vine gen