Vara trecuta, la iesirea din Cismigiu, chiar vizavi de Primarie. Iesisem la o gradinita pe malul lacului, cu cativa prieteni si acum ne opriseram acolo, la iesire, ca sa ne mai spunem cateva vorbe inainte s-o luam fiecare spre casa.
Sa tot fi fost pe la zece seara, era deja intuneric si arborii fosneau in vantul cald al verii. Pe cand sporovaiam cu amicii, am perceput cu coada ochiului un jeep neobisnuit de masiv ce incetinea pe langa noi si, curand, a oprit in dreptul intrarii in parc, la douazeci de metri departare. In lumina fantomatica a becurilor, caroseria ii stralucea auriu, ca o elitra bombata de gandac.
Tot cu coada ochiului am vazut cativa insi coborand din masina, intre care unul in costum alb, incadrat de alti cativa care mi s-au parut neobisnuit de inalti. Costumul alb a facut sa sune un clopotel in mintea mea, si am devenit deodata atent, riscand sa pierd vorbele prietenei care-imi vorbea.
Pana la urma le-am pierdut cu totul, pentru ca, siderat, am vazut ca nu ma-nselasem: era Vadim, fara nici o-indoiala! Il vedeam prima data in realitate, si imaginea lui ma surprindea total, nu doar asa cum te surprinde si te socheaza orice vedeta de televiziune pe care-o vezi deodata pe strada.
Mare, putin greoi, cu un fel de sfiala-n miscari, aratand neajutorat, tribunul privea-n jurul sau prin ochelari negri, chiar si la acea ora din noapte. Era parca un mare balon cu forma umana, suflat usor intr-o parte si-n alta de cei din jur. Niste tineri super-atletici, in camasi colorate, il incadrau. Din masina coborase si o fetita, care se tinea de bratul unei femei. In jur, pustietate.
Eram singurii care asistau la scena spectrala din fata primariei. «Vadim!», le-am soptit amicilor, care-au ramas cu gura cascata, vazand si ei, in fine, grupul statuar. Caci asta era. Le-au trebuit celor abia debarcati din jeep vre
