Atît de mare este pasiunea pentru formă a lui Mateiu I. Caragiale (25 martie 1885 - 17 ianuarie 1936), încît are capacitatea să admire o perfectă întocmire a cuvintelor fără să ia în consideraţie valorile afective "topite" în sensul lor. Remarca îi aparţine lui Tudor Vianu care, într-un articol publicat în Gîndirea imediat după moartea scriitorului, redă o întîmplare relevantă povestită lui de către Ion Barbu. Istorioara - o anecdotă despre Mateiu, ca atîtea altele - îl înfăţişează pe "ultimul Caragiale" nu numai în postura unui om de spirit din speţa umorului rece, dar şi "în actul unei adevărate profesiuni estetice de credinţă". Întîlnindu-l în poarta Academiei Române şi întrebîndu-l de noutăţi, poetul primeşte acest uluitor răspuns: "Vin de la Biblioteca Academiei Române, unde cer din cînd în cînd vechiului meu prieten, domnul Obedenaru, cartea în care se găseşte cea mai frumoasă frază din literatura română". Şi pentru că Ion Barbu insistă în denunţarea preţiosului text, Mateiu răspunde cu seninătate, spre şi mai marea uimire (şi, desigur, încîntare) a interlocutorului său: "Este regula de trei compusă în manualul de aritmetică, pe care am învăţat altădată. Amintirea splendorii ei îmi dă necontenit dorinţa s-o recitesc". Se pare că "splendoarea" regulii de trei compusă stă şi la baza materialului limbii pe care scriitorul îl prelucrează în scopuri vădit estetice. Sorin Alexandrescu observă că frazele lui Mateiu conţin în medie trei propoziţii, de regulă atributive. Întregul text este structurat pe ritmuri duale cu puternice tendinţe spre ritmul ternar, grupul de trei elemente fiind propriu tuturor procedeelor poetice folosite de autor, indiferent că este vorba de nivelul fonetic, morfologic sau sintactic. Cum nivelul fonetic este extrem de bine conturat în scrierile mateine, iar grija pentru sunete, pentru muzicalitate în general este bine cunoscută, trebuie