Se pare că încet-încet, se ridică mici avanposturi ale producţiei româneşti de carte, ce rezistă cu adevărat "concurenţei" traducerilor de ficţiune apărute în colecţiile de profil de la Polirom, Humanitas sau Paralela 45. Cel care a reuşit să-şi onoreze blazonul, printr-o revenire nostalgică cu un volum spiritualizat este Radu Aldulescu, prozator care îşi menţine dorinţa de a se impune pe o piaţă literară bătăioasă, în care totuşi atât de invocatul reviriment al prozei româneşti pare a fi deocamdată mai mult promoţional şi statistic, deşi mai găsim câteva semne că ne aflăm pe drumul cel bun...
Venit dintr-un loc fără rezonanţe literare şi neavând un trecut care să-l propulseze imediat în aripa scriitorimii, Radu Aldulescu ar da la început impresia că s-ar putea stinge repede ca autor recunoscut, imediat ce va fi depăşit limitele propriei experienţe de viată. Dar la zece ani de la Amantul colivăresei (1994), în care fosforescenţa claselor marginale jubilează în pagină, descoperim în Proorocii Ierusalimului un roman ce sângerează apocaliptic, zguduitor. Astfel, scepticismul este înlăturat pentru a face loc poftei plastice, ne găsim captivi împreună cu personajele în propria lor viată, în care totul glisează de la grotesc la sublim, înainte şi înapoi, până la anihilarea aproape completă a reperelor.
Dincolo de natura compoziţională a acestui roman ( un stil indirect liber, pentru a fi în conformitate cu exegeţii), sau de anvergura determinării erotice şi de identitate, este imposibil să nu remarcăm accentuarea "marilor obsesii" ale modernităţii noastre postdecembriste: copilăria, sexul şi comunismul, învăluite aici într-o mantie de tinichea mistică.
Rândurile cărţii ne poartă în exilul autoimpus al unor foşti puşcăriaşi, adulmecând cu agilitate de copoi "realizarea" în străinătate; ne îngrozeşte o nouă invenţie - "copilul...o
