Ciclul de lungmetraje Alien merita demult o cronică, aşa că mă voi folosi de pretextul apariţiei, ca "noutate la închirieri", a filmului Alien vs. Predator, de altfel cea mai slabă peliculă din toată seria. Care este, integral, la dispoziţia - am rezerve să spun "cinefilului", aşa că mă mulţumesc cu - consumatorului de filme autohton. Dar întâi trebuie să fac o structurare cronologică a ciclului. La început a fost Alien pur şi simplu, o combinaţie de SF, horror şi thriller. Regizorul era Ridley Scott. Apoi, în 1986, extratereştrii s-au multiplicat, apărând Aliens, în regia lui James Cameron, viitorul părinte al Titanicului. Ciclul s-a rafinat odată cu următoarele pelicule, cea din 1992 fiind realizată de David Fincher (Fight Club, Seven), în timp ce cea din 1997, intitulată Alien: renaşterea era semnată de Jean-Pierre Jeunet. Înainte de Alien vs. Predator a fost omonimul joc pe calculator, din acesta "involuând" filmul regizat de Paul W. S. Anderson, responsabil pentru câteva Mortal-Kombat-uri! Acesta, lipsit de protagonista de până acum, Ellen Ripley (Sigourney Weaver), reprezintă în ochii mei decesul ciclului, mai ales că filmul aminteşte de două vedete sleite, lipsite de popularitate, care încearcă să-şi resusciteze cariera făcînd un duet. Mă refer la acela dintre Alien şi Predator. Suntem informaţi prin trailer că în lupta dintre cei doi monştri va fi ameninţată existenţa speciei umane: "oricare câştigă, noi pierdem". Aflăm însă repede (măcar filmele anterioare dădeau semne de idealism) că oportunismul uman ne salvează: lupta e de fapt o vânătoare, în care predatorul e cel agresiv - activ, iar alienul încearcă să se apere. Noi - adică singurul personaj care rămâne în viaţă - trecem cât de repede putem de partea vânătorului şi sîntem răsplătiţi. Extratereştrii nu vor nici măcar să distrugă planeta, ci doar să o folosească drept teren de vânătoare o dată pe se