Conform lui T. S. Eliot trăsăturile dominante ale contemporaneităţii sînt instabilitatea şi contradicţia extremă. Oricît de detaşat s-ar dori Miron Kiropol de lumea modernă, o lume "de sălbăticie şi şarpe", văduvită de orice "sens de armonie", d-sa e, structural, un homo duplex. Pe de o parte se arată irezistibil atras de vechime, de un "trecut absolut", în care oamenii convieţuiau cu zeii şi cu eroii mitici, pe de alta e cuprins de un acut simţămînt al declinului, al destrămării nobilelor arhetipuri, al depotenţării spiritului: "Tăifăsuind cu eroii şi zeii, căci doar aşa mă mai pot înţelege cu omul, se prea poate ca fără veste să alunec în haos, însă nu pot face altfel. Sînt şi eu o fărîmă din abisul primordial şi cu el zac împreună cu tine, cititorule, într-o statuie gigantică de zeu sfărîmat". Cultul primordialităţii îi dezvăluie un fond de om vechi, capabil a împărtăşi, într-o manieră am zice hölderliniană, fervorile unei umanităţi mîntuite în chip păgîn prin chiar intensitatea vitalităţii sale care-i scaldă în lumină trăsăturile, inclusiv afectele negative: "Acele sfărîmături din epocile vechi ajunse pînă la noi poartă pe ele o lumină care ne povesteşte cum erau chipurile oamenilor ce le străbăteau, luminoase chiar şi în groază, chiar şi în mînie". Această "transmutare" era cu putinţă datorită unei credinţe în Dumnezeu "nu doar din vîrful buzelor", mecanizată, ineficientă, ci substanţială sub semnul unei osmoze, căci nu doar omul are nevoie de Providenţă, ci şi Providenţa are nevoie de om. E la mijloc un compromis între schema mistico-creştină şi umanism, întrucît o grandoare antică se revarsă asupra viziunilor cosmogonice, o superbie a umanului se implică în smerenia cu care e întîmpinată Creaţia universală: "Din nord la sud răsună a trîmbiţelor/ flamură către cerul ca unică ispită,/ Cu scăpărarea frumuseţii peste carnea demult scrumită./ în nămolul apelor