Tactica jocului de şah lasă, pentru ieşirea din remiză, "portiţa" împrumutului de rol. Un pion care merge, prin convenţie, doar înainte, "scoate" regină (sau altă piesă), cu singura condiţie de-a fi călcat, la pas, toată jumătatea adversă. Aşadar, odată ajuns la capătul tablei caroiate, capătă drepturile, incomparabil mai mari, ale poziţiei pe care o înlocuieşte. Se produce, altfel spus, o "infuzie" de identitate particularizată de două contexte: conjunctura care o face necesară şi "derogarea" prin care devine posibilă.

Situaţia nu e, la drept vorbind, foarte rară. Se poate aproxima, în fond, cu un efort de-a rămîne pe poziţii, economisind atacurile "constructive", la distanţă, în favoarea celor "de nevoie", a unei lupte de uzură, cu mişcări cît mai calculate şi cît mai "meschine". De obicei, din asemenea "încercuiri", scăparea probabilă e renunţarea uneia din părţi. Există, însă, o altă alegere: trimiterea unui "sol" pe terenul "inamicului", cu riscul subţierii resurselor, şi aşa puţine, prin capturarea lui, dar cu speranţa deciderii "meciului", dacă ajunge la destinaţie. Cu acest preţ, al trecerii prin (niciodată de) partea cealaltă. Nu e, de bună seamă, o soluţie comodă, cu succes garantat, dar nici una care să nu merite încercarea. Totuşi, lăsînd la o parte jocul de şah, aproape nimeni nu se oboseşte să ajungă, fie şi numai cu un pion, în spatele gărzii neprietene. Preferate sînt, mai degrabă, acele folies ŕ deux, în care încăpăţînării unuia îi răspunde defetismul cronic, "scuturat" de cîte o "contră" bene trovato, al celuilalt.

Cartea lui Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernităţii, recent apărută la Editura Paralela 45 e, în asemenea împrejurări, o analiză de "beligerant". "Războaiele", date din nou la tipar, drept capitole într-un volum care adună articole "de atitudine", sînt destule: Postmodernitatea imediată,