Din când în când, revin în această rubrică asupra diferitelor tipuri de abreviere din româna actuală; motivul cred că e destul de evident: e vorba de o tendinţă puternică, cel puţin în anumite registre ale limbii, stimulată de fenomene internaţionale similare (de modă, de idealul eficienţei) şi mai ales de noile medii de comunicare - Internet, telefonie mobilă - care impun rapiditate şi limite de spaţiu în comunicare. Descoperim deci periodic noutăţi, unele dînd semne destul de clare de impunere, mai ales în limbajul tinerilor. Încercări de descriere sistematică şi de ordonare a materialului pot folosi diferite criterii formale sau funcţionale: modul de formare (iniţiale, fragmente de cuvînt), tipul de material lingvistic de la care se pleacă, sursa preponderent scrisă sau orală, gradul de adaptare morfologică etc. Se vorbeşte, în consecinţă, de abrevieri, sigle, apocope, trunchieri etc.

Abrevierile instrumentale, apărute de obicei în scris, pentru conectori şi formule de aproximare, locuţiuni care substituie o enumerare (ş.a.m.d., ş.a.), traduc adesea formule similare cu o veche tradiţie culturală, acceptate de norme (şi pentru că apar în afara firului principal al discursului, în închideri de text, în paranteze sau note). Alte abrevieri de acest tip, pentru cuvinte cu mare frecvenţă şi uşor de reconstituit în context, folosite de elevi în notiţe, combătute de şcoală, sînt simţite ca o deviere supărătoare pentru că apar în interiorul textului. Unele sînt de uz personal, cîteva de uz comun şi destul de vechi: pt. sau ptr. (= pentru), f. (= foarte), pdv (= "punct de vedere") etc.; le găsim folosite cu sau fără punct, f adesea repetat cu intenţie expresivă (ff urgent !). Categoria apare adesea în mesajele din internet, dar şi în literatura recentă, care îşi propune să încalce normele scrisului cult, în primul rînd pentru a obţine un efect de surpriz