Acum două decenii l-am întîlnit pe Alexandru Matei, un ardelean mic la stat, mare la sfat, pe cît de mignon, pe atît de greu de desferecat, pe cît de zgîrcit în efortul de a risipi, pe atît de mărinimos în risipa de efort şi hotărîre. în plus, mi s-a părut a fi posesorul artei de a disciplina apetiturile colaboratorilor pentru a face posibilă munca în echipă. (Să recunoaştem, una dintre cele mai nobile şi mai dificile arte, care la Alexandru Matei se exprimă printr-o pietate filială faţă de partiturile contemporane şi o bunăvoinţă fraternă faţă de confraţii săi într-ale restituirilor sonore).

Cu zece ani în urmă, într-un timid debut de primăvară, am fost pus în situaţia (deloc comodă) de a da nume unui ansamblu studenţesc de percuţie, ce se foia de ceva vreme, gata să sloboade primele murmure pe scenele de concert. Care va să zică, am fost naş. Un naş de botez atipic pentru că, dacă de obicei, cel aflat într-o atare ipostază nu poate prevedea destinul fiului, nedîndu-şi seama cît de norocos sau ghinionist, cît de ordinar sau extraordinar îi va fi traiectul, eu am ştiut de la bun început că ansamblul "Game" (cum l-am botezat atunci) s-a născut într-o zodie binevoitoare.

Cînd cu cîţiva ani în urmă compuneam o muzică pentru percuţie, m-am simţit ispitit de bravura unor tineri interpreţi, de actualitatea şi virtualitatea talentului şi vocaţiei lor. Lucrarea avea să se numească Luxuria, ceea ce însemna că erau vizate desfrîul, neînfrînarea. Un desfrîu ca libertate stilistică; o neînfrînare ca patos, dar şi ca hybris tehnologic.

Ce legături există între Alexandru Matei, "Game" şi Luxuria? Ei bine, cel mai mic numitor comun este percuţia ca formă de exprimare, iar cel mai mare multiplu comun este creaţia muzicală contemporană ca stare de agregare. Instituţia Alexandru Matei - aşa cum îl caracteriza Şerban Dimitrie Soreanu - a crea