Ion Barbu (Dan Barbilian în acte) a fost un personaj cunoscut pentru originalitatea sa, mergând uneori până la insolit. Reputaţia de excentric şi-a avut originea, poate, în unicitatea situaţiei sale de om de ştiinţă şi de literat, într-o societate românească în care o asemenea performanţă nu mai fusese atinsă. S-a adăugat acestei particularităţi, singularitatea modului său de viaţă: simultan cercetător auster, inovator, dedicat operei sale matematice şi om de viaţă, admirator al feminităţii, perpetuând la maturitate voioasele petreceri goliardice, cu dese ciocniri de cupe.

Caracterul când deschis larg prieteniei şi comunicării, solar şi confratern, când închis, cu răzvrătiri, negaţii şi ceţuri nordice făceau din Ion Barbu un competitor imprevizibil, cu izbucniri teribile şi retractări tot atât de bruşte, pretinzând prietenilor lui un grad înalt de înţelegere, chiar de adaptabilitate. De aceea, cu atât mai preţioase au fost prieteniile poetului, cele de o viaţă (cu Tudor Vianu şi Alexandru Rosetti, de exemplu), sau cele ivite mai târziu în viaţa lui, cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu să spunem, care erau cu şapte ani mai tineri decât el. Ca ilustrare oferim spre lectură şi neuitare (pe 19 martie se împlinesc 110 ani de la naşterea marelui poet şi matematician) cu un text scris în 1977 de Şerban Cioculescu şi rămas, după ştiinţa noastră, inedit. El sugerează ambianţa intelectuală a unei epoci revolute, deceniul al patrulea al secolului trecut, în care polemicile, confruntările maliţioase erau la ordinea zilei. Şi ce era rău?

Simona CIOCULESCU

O glumă în versuri inedite

Cu ocazia apariţiei micromonografiei Ion Barbu de Tudor Vianu, - exemplarul meu pe hîrtie Vidalon este datat 19 martie 1935, - a avut loc o polemică, stîrnită de Vladimir Streinu, care afirma că autorul ei îşi luase unele