Dacă am întreba de ce este nevoie mai tare pe lume, probabil că cei mai mulţi semeni ar răspunde, fără tresăriri majore, că de cale ferată. Cu ajutorul ei sînt transportate de ici, colo, mărfuri vitale, petrol, grîne, corespondenţe de tot felul, fiinţe de tot felul, gînduri de tot felul. Cu ajutorul ei, chiar şi în acest secol, oamenii se deplasează, merg unii către alţii, călătoresc cu diferite interese, cu diferite viteze, străbat distanţe pe care le vizualizează, intră în posesia pămîntului pe care trăiesc. Teatrul? Ce face el? Nici nu poate intra într-o asemenea competiţie, ar zice unii. Oare? Nu ne duce el peste tot, şi în noi înşine, ca vîntul şi ca gîndul, nu ne trezeşte şi ne întreţine iluzia că totul este posibil, că poţi parcurge în cîteva ore poveşti tulburătoare care sînt sau pot deveni, cîndva, şi ale tale? Nu ne seduce cu misterul alcătuirii lui, cu forţa cu care ne spune că cea mai sublimă relaţie între oameni este dialogul, aproape alungat azi din cetate, călător în exilul prelungit al vremurilor noastre? Nu ne sucesc minţile actorii, proiecţia carnală a histrionismului din noi, a eu-lui, a ludicului, a putinţelor şi neputinţelor, nu ne poartă teatrul sufletele spre regăsire, spre bucurie, spre uitare, spre visare... ca vîntul şi ca gîndul... nu e teatrul şi suferinţă, şi durere, şi frumosul absolut...

Am văzut la Teatrul Bulandra un spectacol care m-a tulburat. Pentru că perspectiva facerii lui este cea dinspre om spre profesiune, dinspre viaţă spre scenă, cu masca dată de-o parte. Pentru că afară era frig, nu mai ştiam ce cojoace să pun pe mine, deşi înaintam în martie, iar la sfîrşit mi-a fost cald, teribil de cald. Am avut senzaţia, în acea noapte rece, clară, cu stele, că sînt, brusc, în iulie. Şi, oricum, în alt timp. Măscăriciul. Un spectacol de cameră, delicat, fragil şi, totuşi, puternic. Un spectacol fără dorinţe pătimaşe,