Fiecare pasare pe limba ei piere! Echipa de la "Adevarul" a incheiat cu o stire inselatoare. Marti dimineata, dupa plecarea fortata a grupului Popescu-Ursu-Munteanu-Chireac, ziarul "Adevarul" ne pregatea de doliu, anuntand pe prima pagina: "Adevarul a murit". Ca de atatea ori in istoria acestui ziar, gazetaria vanjoasa ascunde un gand rau.
Totul a pornit, acum 15 ani, cu o confuzie atent studiata. "Scanteia" a devenit "Adevarul". Botezul a fost organizat de oameni ai vechiului aparat calare pe noul aparat. Ei au ales numele si nu l-au ales la intamplare. Se puteau vedea in el, de la bun inceput, cele doua fete ale noului regim: nostalgia si viclenia.
Nostalgia dupa romantismul comunist al Pravdei, al drapelelor in vant si al pumnului strans. Viclenia promisiunilor care anuntau aparitia unui atlet neimpacat al dreptatii. Arborand acest jurnalism cu doua fete umane, ziarul a facut, vreme de 15 ani, un rau enorm si direct.
De fapt, trei institutii de presa impart vina pentru abaterea istorica a societatii romanesti de la mersul spre iluminare si discernamant: Televiziunea Romana, ziarul "Adevarul" si revista "Romania Mare". In aceasta treime, "Adevarul" are vina cea mai adanca.
"Adevarul" s-a prezentat mereu drept singura Fabrica de cinste a tarii si a reusit astfel sa defaimeze trainic temeiurile vietii noi.
In 1990, "Adevarul" a fost organul de presa al barbariei mineresti. Apoi, criticul social asezat la stanga stangii iliesciene. Cuplul a functionat uns: Iliescu a putut prezenta exemple de libertate a presei, iar "Adevarul" a tinut discursurile pe care Ion Echidistantescu nu le mai putea rosti.
In 1996, "Adevarul" a luat in primire naivitatile si prostia CDR si le-a folosit pentru a surpa din interior increderea populara in lucrurile bune. In 2000, dupa ce nervii tarii fusesera scosi cu editorial
