In 1966-1967, după mai bine de un sfert de secol de la moartea lui Bulgakov, apărea la Moscova romanul Maestrul şi Margareta, "ultimul meu roman, romanul de amurg", urmat de traducerea în mai multe limbi şi de gloria postumă a scriitorului rus. Scris în plină ascensiune a stalinismului şi apărut în osificata societate comunistă post-stalinistă, romanul a fost perceput într-o primă etapă în grila subversivă, tipică Estului, citirea lui echivalând aproape cu un act de disidenţă. Pornind de la premisele că "Maestrul şi Margareta este un mare roman figural, căruia i se potriveşte o descifrare figurală"(p.72) şi că "un demonolog şi un scriitor cu sângele îndrăcit ca Bulgakov"(p.117) nu putea să scrie nimic fără să transmită un mesaj secret, Ion Vartic, în recentul său eseu1, porneşte în aventura decodării multiplelor sensuri ale textului bulgakovian. Porneşte e un fel de a spune, mai potrivit fiind, probabil, duce la bun sfârşit, de vreme ce din notele explicative adiacente reiese mai vechea pasiune şi îndelunga cercetare în domeniu.

Eseul debutează cu un capitol "biografic", intitulat Telefonul lui Stalin, în care sunt reconstituite momentele dramatice din existenţa lui Bulgakov. Supus încă de la începutul anilor '20 ai secolului trecut unor critici proletcultiste acerbe (pentru Ouăle fatale sau Diavoliada), după seria de anulări ale pieselor Zilele Turbinilor, Fuga şi Insula purpurie, Mihail Bulgakov atinge în 1929 cel mai negru an al vieţii sale, anul "catastrofei" personale, intrând din acel moment într-un con de umbră din ce în ce mai densă şi gustând din amarul "complot al tăcerii". Conştient că atât atacurile cărora le fusese supus, cât şi izolarea la care era acum condamnat erau direct instrumentate de către Stalin, al cărui cult atingea în acei ani apogeul, Bulgakov, asemenea multor autori din epocă, se vede nevoit să-i scrie Marelui Păpuşar în