Din cele 25 de carti publicate de Adrian Marino, conform enumerarii lor pe coperta interioara a ultimei sale publicatii, Prezente romanesti si realitati europene (editia a doua, Editura Polirom, 2004), sapte sint dedicate calatoriilor sale prin Europa si/sau relatiilor dintre Romania si Europa. Extinsa la prezenta ei tematica in ansamblul operei lui Marino, Europa ocupa fara indoiala o suprafata mult mai mare si este, cred, supratema tuturor preocuparilor sale culturale. Aceste „note de calatorie“ concepute, cum singur spune, ca un „jurnal intelectual“, de factura lui Mircea Eliade, reprezinta cea mai elocventa marturie din cite cunosc ca unii romani, putini dar cei mai buni, nu au incetat sa fie in perioada comunista ceea ce fusesera si inainte de ea: niste europeni. Intregul efort personal al lui Adrian Marino a fost, in deceniile de dupa detentie, sa demonstreze prin chiar comportamentul sau cotidian, nu numai prin ceea ce scria, ca, pentru el, nu existau granite in Europa...

si, in orice caz, nu intre Estul si Vestul ei. Pariul sau, despre care adesea am vorbit, era ca exista o a treia cale intre „romanul fugit in Europa“ si „europeanul exilat in Romania“: aceea a unui european oriunde egal cu sine si la fel de creator, destins si civilizat in raport cu oamenii, dar radical in raport cu ideile, la curent cu ce se intimpla peste tot, la est si la vest de aberante limite, cu zimbetul la fel de senin si inocent, desi cu vorba adesea minioasa impotriva celor „care nu...“ sau a celor „care se incapatineaza sa ...“. La Bucuresti si la Amsterdam, la Paris si la Cluj, Marino ma fascina prin stilul sau completamente context free. Eliade, Blaga, Vianu, desigur Al. Rosetti, poate si Ralea, poate si altii, au trait la mai toate longitudinile aceeasi bucurie de-a fi acasa oriunde in Europa si cu totii, pe cite stiu sau am aflat, au reusit cu aceeasi decenta sa-si