De curind, au avut loc la Craiova „Zilele Marin Sorescu“. Aceasta manifestare s-a dorit un omagiu adus memoriei acestui mare scriitor oltean. Nu am participat, desi sint, poate, cel mai vechi prieten al lui Marin, pe care l-am cunoscut la Iasi, in 1955. Manifestarile de acest tip au in ele ceva funerar si mai ales putina ipocrizie. Se spun vorbe frumoase, pe care Marin ar fi dorit atita sa le auda cind era in viata. I se aduc laude de catre detractorii lui, de catre cei care il acuzau de servilism fata de Ceausescu. Marin are o singura interventie, scurta, in celebrele „Omagii“, pe cind printre cei din sala erau multi care rosteau cuvinte de lauda cu o limba ce pastra inca forma posteriorului lui Ceausescu. Erau si localnici care publicau in ziarul Inainte versuri geniale, de tipul „Ceausescu-i tatal meu/România-i mama mea“, si care, la aflarea buclucului cu transcendentalii, s-au urcat in primul tren de Bucuresti pentru a solicita functiile pe care Marin le ocupa in Craiova. Dar nu de asta m-am apucat sa scriu; o sa revin cu un articol mai lung, cuprinzind lucruri legate de prietenia mea cu Marin de aproape o jumatate de veac (daca redactia Gazetei ma va suporta). M-a surprins la simpozionul aferent manifestarii amintite afirmatia unui vorbitor ca „Iona“ ar constitui o apologie a sinuciderii. Nimic mai fals. Sensurile acestei capodopere sint mult mai profunde. Ea trebuia privita ca o parte componenta a trilogiei din care mai fac parte „Paracliserul“ si „Matca“. Toate trei constituie o pledoarie pentru necesitatea cunoasterii, a largirii orizonturilor, a eliberarii spirituale, a salvarii a tot ceea ce este valoros, curat, apartinind viitorului. Acest lucru se realizeaza succesiv in cele trei piese prin lupta, cunoastere, salvarea nou-nascutului. Iona doreste sa se elibereze din pintecul chitului (balenei), in care se afla de cind se stie. Numai ca, dupa ce reuseste s