Incerc sa fiu optimist si, in acelasi timp, relevant, ceea ce nu este usor pentru un observator cultural in Romania anului 2005. Scrisorile pe care le primesc de la prieteni par a-mi confirma suspiciunea ca singurul subiect care intereseaza astazi cu adevarat este politicul. Si nu un politic abstract, ci, dimpotriva, unul foarte concret, cel care are – sau pare a avea – o incidenta directa asupra economicului. Un fel de primum vivere deinde filosofari, adaptat vremurilor noastre. Cultura pare a fi un lux pe care multi nu pot sa si-l permita. Nu este vorba de costul biletelor de teatru, de carti sau de CD-uri, ci de starea de spirit necesara pentru a reflecta asupra actului cultural si a semnificatiilor sale. In acest context, a fi optimist inseamna sa crezi ca aceasta activitate joaca un rol important in viata cotidiana.
Pe termen lung, o necesitate vitala chiar. Va trebui deci sa facem un efort. E adevarat, retorica sacrificiului a fost demonetizata in perioada „tranzitiei“, dar, in acelasi timp, trebuie sa recunoastem adevarul (banalei) observatii ca nu se poate construi pe ruine fara a investi (sacrifica?) in curatarea terenului si pregatirea unor noi fundatii. Si aici intervine „culturalul“: pe de o parte, el ne va reaminti mereu ca trecutul este mai degraba o haina peticita cu crize de toate culorile decit un paradis pierdut. Pe de alta, in cadrul sau se produc dezbaterile si analizele critice care confera – nu intotdeauna, ce-i drept – cunostintelor noastre intelepciunea intelegerii a posteriori.
Dificultatea consta in depasirea prezentului. Kafka, obosit dupa o lunga plimbare pe strazile pustii ale unui oras cufundat in somnolenta unei dupa-amieze de duminica, se intorcea acasa si nota in jurnalul sau: „o zi de luni plina de promisiuni ne asteapta, dar pentru a ajunge la ea trebuie sa strabatem aceasta nesfirsita duminica...“. B. Fo
