Pe 1 ianuarie 1985, la ora opt dimineata, am fost sunat de Adrian Marino, care ma anunta ca ma recomanda ca bursier pentru un an la Universitatea din Viena, dupa tipicul Premiului Herder pe care tocmai il primise. Pe 1 ianuarie 2005, aflindu-ma pentru citeva zile din nou la Iasi, in apartamentul socrilor mei, unde primisem acel telefon care, in multe privinte, mi-a schimbat viata (desi – fiindca? – nu am plecat atunci la Viena), l-am sunat eu pe Adrian Marino. El isi incepuse desigur programul obisnuit de munca asidua, pe care nimic n-a reusit sa-l fringa: nici lungii ani de inchisoare si domiciliu obligatoriu, nici bolile, nici dificultatile fara capat, nici rarele distractii, nici gloria, nici sentimentul firesc al implinirii; si nimeni: nici gardienii, nici curtenii fatarnici, nici invidiosii ale caror scrieri, cind existau, nu se puteau compara cu opera lui, nici adversarii – care, parca exasperati de tenacitatea lui rodnica, recurgeau tot mai sistematic la calomnie si invectiva, parasind arena dialogului de idei.
Nimeni si nimic nu l-a putut opri pe Adrian Marino pe lumea asta. Pina in noaptea de 16 spre 17 martie 2005, cind stihia venita din Lumea Cealalta, care ne doboara pina la urma pe toti, l-a rapus si pe el. Oarecum piezis, intrucitva miseleste, surprinzindu-l cu o lovitura napraznica intr-un moment in care lasase garda prea jos.
Pentru prima din celebrele sale Oraisons funèbres, scrisa pentru Yolande de Monterby in 1655, Bossuet, pe atunci in virsta de numai 28 de ani, a ales un epigraf din Intiia epistola a lui Pavel catre corinteni: „Unde iti este biruinta, moarte?“ (Ubi est, mors, victoria tua?). Astazi, cind depling disparitia unui model, a unui spirit afin, a unui protector, a unui prieten, cind, avind cu douazeci de ani mai mult decit tinarul Bossuet, imi pun problema mortii cu toata angoasa instituita de trei secole si j
