Am pornit cu ideea ca voi participa la concursul lansat de Ministerul Culturii si Cultelor pentru realizarea siglei institutiei. Ca student la Academia de Arte mi se parea o buna oportunitate si o „oferta de destin“ care nu trebuia ratata. Sa-ti apara in portofoliu crearea siglei acestei institutii e dramul de onorabilitate pe care orice om, si mai cu seama orice artist si-l doreste la un moment dat. Nu pentru bani, ca nu sint (chiar daca orice produs implica niste costuri, si ar fi fost frumos sa se puna problema unui pret, macar simbolic). Pentru legitimare profesionala nici atit (cred ca daca ai niste date, poti crea o sigla foarte reusita, chiar daca nu ai talent, ci doar imaginatie si minte), prin urmare pentru mine, ca artist, nu insemna mai nimic.
Am renuntat, insa, tot atit de repede pe cit de repede ma hotarisem. Pentru ca, incercind sa aflu niste date care-mi erau necesare, nu am gasit nimic. Apoi am uitat de concurs. Pina cind am citit articolul lui Vlad Arghir din revista 22 si raspunsul Ioanei Manolescu, care pledeaza in calitate de consilier personal al ministrului Culturii si Cultelor pentru transparenta, acces la informatie si relatia cu societatea civila.
Nu am de spus decit un singur lucru: norocul meu ca nu am avut date si nu am creat sigla MCC. As fi ramas si fara dramul de onorabilitate pe care-l speram. La un articol onest, lipsit total de referiri jignitoare la persoane, al carui obiect clar era concursul respectiv si carentele demersului din spatele acestuia, Ioana Manolescu raspunde atacind (contrazicind orice retorica minimala), jignindu-l in fiecare alineat pe autor: are prejudecati, „mentalitate de asistat“. Este un discurs plin de furie, care nu justifica si nu repara cu nimic gafele initiale, si nici nu disculpa MCC-ul. Nu Vlad Arghir este cel care nu stie si nu intelege, ci onorabilii functionari de la minister, asa s