Abia imi aparuse o carte la "Dacia" si directorul editurii ma suna sa-mi spuna: "Dorine, e de rau. Vor s-o topeasca...". Venea a doua zi la Bucuresti pentru discutii la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Urma sa ma sune cum termina si sa ne intalnim. M-a sunat. Ne-am intalnit "La Doamna Candrea". Am vorbit. Am baut aspru. Lucrurile nu aratau vesel. "Si, apropo", imi spune Sandy, "un om foarte serios vrea sa-ti vorbeasca in aceasta seara". Asa am stat de vorba, pentru prima oara pe indelete, cu Adrian Marino.
Intalnirea cu omul din ale carui tomuri invatasem mai multa carte decat in lungi cursuri la universitate a fost un esec. Tinuse sa-mi spuna ca as putea evita multe necazuri daca nu as fi atat de apropiat de grupul parizian Ionesco, Cioran, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Era pacat de marele meu talent si nu avea nici un rost sa-mi fac rau pentru... Socat, l-am repezit cu iuteala imbecilei tinereti. Voiam sa fie limpede ca, apropiat ori nu de toti cei mentionati, pretuirea mea pentru ei nu avea cum sa se schimbe.
La prima sa vizita postdecembrista in Statele Unite, dl Marino mi-a transmis ca ar vrea sa ma vada. Am refuzat cu o impolitete de care nu ma credeam in stare. Peste putina vreme, viata m-a relocat pentru sapte ani in Romania si Basarabia, ani in care am citit mai tot ce a publicat. Descopeream in noul Adrian Marino un critic al ideologiilor avand la dispozitie un aparat de interpretare exceptional si o exemplara deschidere spre valorile liberalismului. Dar mai descopeream, dezgustat, si inapetenta formatiunilor politice istorice - altfel colcaind de impostori si analfabeti politici - pentru o minte ce le-ar fi putut pune la indemana o intelegere profunda a politicului.
In 1999, intre doua zboruri, aveam sa aflu ca primisem Marele Premiu ASPRO. Presedintele juriului, Adrian Marino, scrisese un Argument extrem de ge
