– fragment din volumul „Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica in Romania“, Editura Polirom, 2001
Adrian Marino: Este necesar un nou mod de abordare a relatiei cu strainatatea, raminind in acelasi timp romani si europeni. Avem o dubla identitate: nici speriati de Occident, nici anchilozati si „arestati“ in specificitatea noastra, care nu poate fi ermetica. Dar pentru aceasta trebuie indeplinite doua conditii, care in general nu sint indeplinite. Una este sa ai o destul de bine marcata si bine asimilata experienta internationala. Ai trait mult in strainatate, ai publicat carti in strainatate. Si eu am trait, am fost si in America, am fost si in Occident, am facut tot felul de calatorii, am publicat carti in limbi straine. Avem deci experienta directa a culturii occidentale, a mecanismelor ei.
Stim unde se poate edita, stim cum sint posibile succesele, insuccesele, sistemele de relatii, cercurile de presiune, gruparile, confreriile, stim foarte bine cum se finanteaza o carte in Occident si asa mai departe. Deci avem o anumita experienta internationala pe care in general criticii romani nu o au. Cind spun acest lucru, nu exista nici un motiv de infatuare, nu ne dam note si decoratii suplimentare. Nu avem nevoie de asa ceva. Definim doar o situatie de fapt, obiectiva, care nu poate fi contestata si care este evidenta. In acelasi timp, sintem doi autori romani, avem si un solid background romanesc. Cunosti istoria tarii, ai o perfecta cunoastere a trecutului romanesc cultural, dupa cum si eu cunosc bine, pot spune, inceputurile culturii romane moderne, pornind cu iluminismul, apoi pasoptismul, pina in perioada actuala.
Am dorit chiar sa scriu o carte despre Iluminismul romanesc (am si scris-o, in felul sau, la Latesti), pe care am publicat-o ulterior sub forma de articole izolate in Lumea – nu aveam drept de semnatura –,
