Lucian Mandruta
Sambata dimineata e un moment bun pentru o marturisire a pacatului: am cheltuit pe masini mai mult decat imi puteam permite. De fiecare data am ales un model mai scump si mai performant decat capacitatea cilindrica a contului din banca.
Si, bizar, de fiecare data am constatat un lucru: masina s-a platit pe sine. Si m-a adus la statutul la care se afla, deja, ea.
Nu stiu cum s-a intamplat asta – evident insa ca invelisul asta pe patru roti are un efect psihologic intens asupra omului. Mult mai intens decat hainele sau bijuteriile, cartile si povetele parintilor ori incurajarile sefilor.
Dar sa va povestesc: am cumparat mai intai o masina confortabila si m-am simtit si eu in largul meu. Am luat una mai mica si m-am simtit neimportant si usor de trecut cu vederea la avansari si prime.
Am cumparat una mai scumpa decat casa in care stateam si dintr-o data am urcat in stratosfera in care se invart pasarile acelea mari de prada cu nume grele: dl. Director, dl. Presedinte, dl. CEO...
Stiam ce simt oamenii aceia, pentru ca macar doua ore pe zi stateam in acelasi mediu cu ei: o masina premium, cu scaune ca fotoliile ministeriale si aer conditionat pe care nu-l auzi, nu-l vezi, doar te miri ce placuta e atmosfera.
Evident, am trecut si prin experienta tragica a distrugerii acestei masini, cand am ramas, cateva saptamani, pe jos. Inger cazut, pieton pitic, ganganie.
Cam asa am si performat la slujba in acea vreme. Dupa aceea am mers cu o masina de imprumut, mai mare, mai grea si mai scumpa decat si-au putut imagina generatii intregi de stramosi, incepand cu Decebal. Aici imi era clar ca sunt un impostor, insa cu tupeu si ostentatie m-am purtat ca si cum era a mea si o meritam...
Prea multe marturisiri personale intr-un articol de pagina economica? Ajung totusi undeva impo
