Cuvintul reforma, de care noi romanii ne-am saturat ca de mere padurete, este rostit in continuare de altii cu aplomb si speranta. Ca si cind ar fi ceva "bun". Subiectul fierbinte al politicii internationale, zilele acestea, este reforma Organizatiei Natiunilor Unite.

Tema aceasta pare sa fi devenit un soi de moda la New York, din 1990 incoace. Primul care a pus-o cu autoritate pe agenda a fost Bouthros Bouthros Ghali, secretarul general al Organizatiei, la vremea marilor schimbari ale lumii bipolare.

Dupa lunga perioada a razboiului rece, in care ONU fusese transformata intr-un steril cimp de confruntare ideologica, "Marea Antanta" SUA-URSS si modul exemplar in care a fost folosit instrumentul ONU in abordarea conflictului Irak-Kuwait au creat un val urias de speranta.

Speranta ca Organizatia Mondiala ar putea sa intre intr-o era noua, una capabila nu doar sa o revitalizeze, ci sa faca din ea centrul de decizie si motorul actiunii eficiente intr-o lume eliberata de constringerile cortinei de fier. In cuprinsul paginilor Agendei pentru Pace, ONU s-a visat capabila sa organizeze pacea lumii noi si sa devina, in acelasi timp, "bratul ei inarmat".

Iluzia nu a tinut insa decit citeva luni. B.B. Ghali nu si-a putut innoi mandatul, pierzind sustinerea Statelor Unite, iar documentul care-l facuse celebru, pentru un sfert de ora, a cazut in uitare. Nu insa si ideea ca organizatia ar trebui reformata.

O seama de tari, care se considera azi foarte importante, nu au ezitat sa-si faca cunoscute ideile privind o posibila reforma. Cel mai vinat a fost, desigur, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate.

O pozitie rezervata de actuala Charta pentru Statele Unite, Rusia, China, Franta si Marea Britanie, reflectind statutul lor de puteri invingatoare la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial,