"Tara mea are..."
Franta
Ar trebui sa va fi obisnuit deja dar iata, ati mai reusit, inca o data, sa corupeti un cititor indemnandu-l sa va scrie pentru a va felicita. Va citesc de mult, de vreo cinci-sase ani, dar inainte de a pleca din tara, ma interesau mai mult articolele de medicina naturista, cele cu sfaturi de frumusete, de slabit. De un an si ceva, de cand am ajuns pe meleaguri straine, citesc numai articolele din rubrica Societate, Spiritualitate, si de fiecare data reusiti sa ma faceti sa storc cateva lacrimi, la cei numai 20 de ani ai mei!
De data aceasta, ati reusit sa ma faceti sa va scriu, pentru a-mi descarca sufletul. De un an si ceva, de cand sunt in Franta, am ajuns sa spun cu o anumita stanjeneala, de care mi-e rusine, ca sunt romanca. Primele dati, venisem cu ideea ca "Tara mea are..." si ca toata lumea trebuia sa stie ce are tara mea... Dar nu a fost asa. Reactiile de mirare "Vorbesti bine franceza, totusi!" ori "Cum ai ajuns la facultate, aici?" m-au socat. Glumele rasuflate: "Ia vedeti, mai aveti portofelele?!" sau "In timpul liber, canti?" (aluzie la invazia de artisti compatri(h)oti din metrourile pariziene) m-au indignat. Chiar si inofensiva banuiala a unei colege de facultate care, atunci cand i-am raspuns ca sunt romanca, a zambit incredula: "Nu, hai, zi sincer, de unde esti?".
Am trecut astfel prin toate reactiile. Rusine, nervi, dorinta de a schimba ceva, de a scrie ministrului culturii (aceasta dintre toate a trecut cel mai repede), ideea de a discuta despre cultura, traditiile, istoria noastra. Am sfarsit prin a ma refugia in articolele revistei dvs., citind si recitind unele pasaje despre viata la tara, despre familia regala, despre manastiri (mai ales ca radacinile imi sunt ingropate in pamant bucovinean, la Moldovita), despre tot ce mi-ar fi putut readuce razbunarea fata de ignoranta, de rautatea incu
