Nu l-am cunoscut indeaproape pe Sergiu Cunescu, fostul presedinte al fostului PSDR, singurul partid autentic social-democrat din epoca post-decembrista. L-am intâlnit, doar, la reuniunile fostilor absolventi ai Liceului „Spiru Haret“. Reuniuni in mod fatal superficiale si melancolice. Cum el era mai in vârsta decât mine cu vreo patru ani, cred, nu aveam nici amintiri comune din liceu. Ne apropia doar o vaga solidaritate sentimentala de „fosti spiristi“. Nici partidul sau nu l-am cunoscut indeaproape. L-am respectat ca „partid istoric“, dar o stupida prejudecata m-a impins sa-l consider un „partid minor“ fiindca avea mai putini membri si simpatizanti decât taranistii si liberalii. Pe deasupra, stiam putine lucruri despre traditiile social-democratiei românesti. Presupun ca intr-o Românie normala, din care ar fi lipsit ultimii saizeci de ani, as fi avut, ca si alti intelectuali, idei „de stânga“. Copilaria si adolescenta m-au pregatit sa inteleg ca nevoia de justitie sociala nu este o utopie. Dar istoria a vrut altfel. Prin anii '90 nu puteam fi - imi ziceam eu - decât „de dreapta“, daca tineam sa ma delimitez in chip transant de fesenism. Alaturi de Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu a ocupat un loc special in vacarmul si confuziile de dupa decembrie '89. A fost un reper pe cât de discret, pe atât de pretios. Nu-mi dau seama in ce masura PSDR a fost si el infiltrat cu veleitari care sareau in toate barcile posibile sau cu aderenti „aflati in misiune“, cum s-a intâmplat cu PNTCD si PNL, dar vocea lui Sergiu Cunescu a sunat mereu limpede. Nu i s-a zis, ca lui Coposu, „Seniorul“, dar a fost, fara indoiala, un Senior. Si, câta vreme s-a aflat el la cârma PSDR, acesta si-a onorat traditiile, chiar daca n-a putut juca un rol prea mare pe scena politica. Tradarea traditiilor s-a petrecut numai dupa ce Sergiu Cunescu a avut lipsa de inspiratie de a ceda fotoliul de presedinte al