La ce e bun trecutul? Sa ne ierte parintii sau sa nu ne ierte, dar conteaza doar clipa de fata si sora ei viitoare! Acum mi-e bine si am o singura dorinta: sa imi fie si maine. Acum mi-e rau si am o singura grija: sa nu-mi fie si maine. Trecutul? E dus ca firul de la ciorapul Mihaelei Radulescu.
Doar ea e cu noi iar adevaratul onanist e cel ce ii ignora decolteul, pentru a rasfoi dosarele securitatii. Fuga de trecut nu e o vina, ci un semn de vigoare, ba chiar un sport oficial.
Sponsorizat de toate guvernele Romaniei, el a dat tarii, in doar 15 ani, o nesimtire integrala: curiozitatea publica trece, fara sa lase un banut in palma statuilor pe care nu le-am ridicat inca.
In schimb, vibreaza la viitor si cauta acolo urmatorul tip de Logan.
De ce e asa? Exista un raspuns de serviciu. El da vina pe indiferenta vremurilor moderne. Intr-adevar, cine are de ales intre CD si DVD va cumpara un iPod, nu o excursie la Sighet.
Discutia nu se incheie aici. In saracia unui cap bandajat de casti stereo e, totusi, loc de clasamente. Redimensionat de ierarhia simplista a unui Top, trecutul poate ajunge la un public obosit de atata prezent.
Pe asta au mizat organizatorii seriei de sondaje-spectacol care au pus, intr-o tara sau alta, intrebarea: cine a fost cel mai mare francez, german, britanic?
Intre laureati au aparut, logic pentru vremurile culturii pop, actori si sportivi ce vor fi uitati curand. Insa, de fiecare data, memoria nationala, asa firava cum e ea, a desemnat castigatori alesi din istoria politica recenta. In Franta - De Gaulle, in Anglia - Churchill, in Germania - Adenauer.
Se poate ghici in aceste jack-pot-uri unul si acelasi reflex: culturi care se repliaza in jurul celor mai sigure repere ale istoriei lor recente.
Alese cu o siguranta surprinzatoare pentru societati tot
