Pe Petre Stoica l-am văzut întîia oară la începutul anilor '80 cînd, călăuzit de Ioan Buduca, am pătruns cu teamă şi uimire în spaţiul mitic al restaurantului de la parterul sediului Uniunii Scriitorilor. Erau anii de aur ai boemei bucureştene, cînd Eugen Jebeleanu îşi fuma tacticos trabucul la masa ce îi era veşnic rezervată, Virgil Mazilescu se plimba printre mese avînd pe umăr nelipsita sa geantă de la masca de gaze şi un volum de versuri din care era gata oricînd să citească celor (prea puţini) dispuşi să îl asculte, iar tinerii scriitori, în aşteptarea gloriei, căutau cu disperare un loc în sectorul în care servea, cu grijă maternă, tanti Miţi. Pentru studentul timişorean la litere, care eram la vremea respectivă, pătrunderea în acest spaţiu (al pierzaniei?) era echivalentă cu întrezărirea unui miracol. Numele de pe cotoarele cărţilor din bibliotecă dobîndeau dintr-o dată chipuri şi voci, uneori în răspăr cu cele zămislite de propria mea imaginaţie.

În acest context al celebrităţilor întîlnite în restaurantul Uniunii Scriitorilor, Petre Stoica m-a fascinat din primul moment. Mai degrabă tăcut în vacarmul din local (de multe ori se discuta între mese aflate în colţuri diametral opuse ale încăperii şi se rîdea mult şi zgomotos), cu chipul său de erou de western (barba atent îngrijită îl făcea, ieri, ca şi azi, să semene cu Kenny Rogers), Petre Stoica părea un om fără vîrstă, cu aerul aşezat al unui raisonneur rătăcit într-o lume a excentricilor de tot felul. Un om mai degrabă discret, dar a cărui apariţie în peisaj nu trecea niciodată neobservată.

O oarecare discreţie a înconjurat şi continuă să înconjoare cariera poetică a lui Petre Stoica. Chiar dacă premiile literare nu l-au ocolit, mai cu seamă în anii din urmă. Fără a fi o vedetă a zilei precum mai tumultoşii săi colegi de generaţie Nichita Stănescu sau Virgil Mazilescu,