Puţine cîte sînt, romanele de familie din literatura noastră, mizează, din balzacianism întîrziat sau, mai degrabă, din "şmecherie" procedurală, pe un anumit dezechilibru fondator. "Reţeta" lor exclude, în bună parte, normalitatea, nu în primul rînd fiindcă ar fi cu totul neinteresantă, cît fiindcă e nevoie de o tehnică rafinată (cam cronofagă, în context) ca să scrii (bine) despre lucruri fireşti. Recuperarea necesară, rămîne, aşadar, în toate timpurile, în seama "documentarelor": evocări, interviuri. Acolo, contururile şterse sau, dimpotrivă, pozele aproape marţiale din romane lasă loc unor "indiscreţii" cu efect controlat, de, să spun aşa, "deconstruire" a tatălui abstract. E vorba, fireşte, tot de un model, dar în papuci de casă. Se vede bine, familiaritatea nu lipsită de discreţie şi de o bine măsurată reverenţă, în răspunsurile pe care le-au dat 24 de scriitori (din cei 75 "îmbiaţi") la ancheta revistei Apostrof, publicate în numărul 4 din aprilie 2001. Părerile de atunci, puse cap la cap de Marta Petreu, au ajuns, de curînd, carte, în Biblioteca Apostrof: În lumea taţilor. La originea grupajului despre anii dintîi n-au stat, aflăm din argumentul coordonatoarei, teorii sofisticate, ci nostalgia, dorul de acasă şi de taţii din ceruri. "Regia" volumului speculează, în primele pagini (un fel de neconvenţională prefaţă), echivocul: în ceruri sînt zeii din Olimp, "părinţii" omenirii, dar şi pămîntenii care, pentru cinstea de-a fi crescut copii, plecînd, s-au dus în Rai.

Continuă, în aceeaşi notă sentimentală, Bianca Balotă, semnînd un Recviem pentru tata. E vorba, acolo, despre un tată pe care fiica lui l-a "rătăcit" printre cutele de tot felul ale vieţii, sperînd să-l poată regăsi, din întîmplare, într-un pod cu vechi lucruri noi (adică necunoscute ei pînă atunci), ca-ntr-un roman de Modiano. Tot ce găseşte, însă, e o durere amorţită, o duioşie să