Poezia lui Constantin Abăluţă, e, în bună măsură, un Paradis al lucrurilor umile. Semn de timorare, de retractilitate, desigur, din punct de vedere psihologic, dar şi de smerenie din punct de vedere religios (căci există în producţia în chestiune semnele unei religiozităţi criptate), întrucît în această lume inanimată pare a se fi retras graţia divină ofensată de imperfecţiunea umană. Marginea, periferia, secundarul, ne încredinţează gînditorii creştini, poartă holografic duhul întregului, nu o dată cu o prospeţime, cu o intensitate ce nu se mai regăsesc în ostenitele reprezentări centrale. Iar un fenomenolog precum Henri Maldiney e de părere că "prin marginal lucrul comunică nu cu alte lucruri, ci cu temelia lumii". Pentru Abăluţă cultul concretului obiectual e un mod de integrare în cosmos, o consubstanţiere mistică cu principiul acestuia: "să ne menţinem la concret/ în felul ploii care udă zidurile/ şi le dă alte forme şi culori/ mai mult eu singur decît alţii/ aşteptînd şi dînd telefoane/ într-o veşnică trădare a sufletului invincibil totuşi/ opreşti picătura de apă cu/ degetul/ aşa cum făceau desigur şi strămoşii tăi" (Despre mine însumi aşa cum voi fi după ce voi scrie rîndurile de mai jos). Scutite de redundanţă, de parada aparenţelor, lucrurile reprezintă o garanţie a existenţei autentice şi, subsecvent, o consolare a alterărilor pe care aceasta e nevoită a le îndura în zona convenienţelor: "toţi sînt supăraţi pe mine că trăiesc/ mă privesc ironic şi condescendent/ marea mă vrea cît mai repede o cochilie goală/ văzduhul mă doreşte creangă ruptă şi totuşi/ există undeva/ o piatră îngropată în pămînt/ care mă ţine-n viaţă cu invizibilitatea-i" (ibidem). Evocat parţial, atins într-un punct sau altul, complexul universal se reconstituie datorită "obiectelor de tăcere", bune conducătoare ale semnificaţiilor sale, relee ale totalităţii care nu pregetă a se juc