Adrian Marino a fost un intelectual occidental- -european de mare clasă, care a trăit însă în România. Iar România a avut şansa de a poseda între frontierele ei un personaj de factura lui Adrian Marino: două circumstanţe extrem de rare şi aproape miraculoase.

Ar fi greu de imaginat reunirea unor condiţii atît de vitrege ca în cazul vieţii lui Adrian Marino, imediat ce asupra ţării noastre s-a lăsat umbra ultimului Război Mondial. Fiu al unei familii burgheze, Marino a avut din plecare handicapul "originii sociale nesănătoase"; asistent şi discipol al lui G. Călinescu, s-a văzut antrenat în prăbuşirea sistemului de gîndire căruia Călinescu îi servise drept simbol; adept necondiţionat al primordialităţii esteticului, a asistat la impunerea prin forţă a unui sociologism primitiv; şi, mult mai grav, partizan al liberalismului şi al democraţiei de tip european, a intrat încă de la douăzeci de ani sub dictatura comunistă.

Rezultatul palpabil şi tragic: hăituit, dat afară din slujbă, apoi arestat un mare număr de ani, ulterior deportat în Bărăgan, Adrian Marino va fi eliminat nu doar din viaţa culturală, ci şi din viaţa socială, devenind - în ochii regimului instalat de sovietici - o non-identitate. Cînd, în fine, părăseşte închisoarea şi lagărele, va avea, bineînţeles, interdicţie de publicare şi de iscălitură. De puţine ori comuniştii par să se fi îndîrjit cu atîta furie contra unui tînăr strălucit, aflat la începutul vieţii şi care promitea deja (printr-o teză de doctorat remarcabilă) să devină una dintre marile figuri ale ţării. Oricare om supus unui astfel de tratament ar fi clacat psihic sau ar fi abandonat partida. Nu însă şi Marino. El a început atunci o luptă teribilă şi inegală cu sistemul care voise să-l distrugă - şi a făcut-o cu singurele mijloace posibile, adică scriind în disperare cărţi şi studii. Ca într-un fel de pariu cu