Două sunt coordonatele pe care se situează studiile profesorului clujean Ion Vlad: hermeneutica şi romanul. Lectura romanului (1983), Lectura prozei (1991) sau În labirintul lecturii (1999) sunt exemple care vorbesc de la sine. Titlul celei mai recente cărţi a domniei sale n-ar trebui sa ne ia prin surprindere: Romanul universurilor crepusculare e, conform bunelor deprinderi, încă un studiu despre marile construcţii epice ale secolului trecut, de la Joyce la Kafka, Herman Broch şi Musil. Există însă un element-surpriză: de unde au răsărit misterioasele universuri care, mai mult, se pretind şi crepusculare? De unde ideea de asfinţit, de sfârşit de drum, de iminenţă a umbrei într-o lucrare despre zorii modernităţii romanului european? Pentru o carte care glosează pe marginea unor proze de manual precum Omul fără însuşiri, Pe falezele de marmură sau Călătorie la capătul nopţii titlul este destul de curajos. Ceea ce nu înseamnă că nu-şi atinge scopul: acela de a incita la lectură. Dacă, după aceea, cititorul se va considera păcălit sau nu rămâne de văzut.

Impactul senzaţionalist şi promisiunile de popularizare din titlu se spulberă repede. După un preambul în care sunt invocaţi Einstein, Eco şi Bohr, care face deliciul acelora care speră la filosofii ştiinţifice digerabile, şi după două pagini de introducere în care se afirmă, generos: "concluziile ştiinţelor contemporane sunt argumentul principal în ordinea renunţării la prejudecăţile încăpăţânate să susţină un statut Ťînchisť al literaturii, confundând natura specifică, distinctă, şi identitatea operei literare cu un teritoriu închis şi impermeabil la dialog", lucrurile devin serioase. Filologul, descătuşat, uită de transparenţă şi de dialogul cu neiniţiaţii în M. Bahtin, Callois sau Derrida şi începe un bombardament teoretic de sub ale cărui lovituri începe să iasă la suprafaţă un eşafodaj. Un excurs