Intr-o perioadă mai timpurie a creaţiei sale, Gheorghe Ilea apărea ca un foarte viguros pictor şi atît. Aşezat în marea tradiţie a picturii ardeleneşti, în care observaţia formei se conjugă permanent cu paroxismele cromatice ale unui expresionism nordic şi cu o energică dezlănţuire a tuşei, el părea să fi optat fără ezitări pentru un spaţiu estetic, moral şi expresiv cu o puternică amprentă regională. Iar izolarea sa la Zalău, în judeţul Sălaj, unde nici pe departe nu există o atmosferă artistică şi culturală comparabilă cu cea din marile centre universitare, ducea şi ea cu gîndul la o carieră sigură în limitele enunţului şi la o demonstraţie consolidată cu încă un exemplu convingător că orizontul plasticii transilvane are un metabolism propriu. Că marile sale argumente sînt trăirea intensă, dezavuarea subtilităţilor de recuzită, priza puternică la materie şi o anumită violenţă a expresiei. Faptele n-au evoluat, însă, tocmai atît de previzibil. Şi asta pentru că Gheorghe Ilea, cu toată izolarea sa, nu este în nici un fel pictorul tradiţional, scufundat definitiv în lumea tabloului şi, prin consecinţă, lesne de urmărit, uneori chiar anticipîndu-i mişcările. In absolut, el nici nu este un pictor în sensul comun al cuvîntului, ci doar foloseşte pictura sau, mai exact, strategiile consacrate ale acesteia, pentru a se apropia de viaţa inaparentă a lumii vizibile şi a celei imaginare, pentru a se defini pe sine în marea economie a realului tangibil şi a visului şi, nu în ultimul rînd, pentru a comunica, aproape în stare de inocenţă, un segment din experienţa acestei apropieri de miracol. Fire dinamică şi reflexivă, pămînteană şi eterică, animată de rigori gospodăreşti şi pulverizată în reverii şi în imprevizibile combinaţii onirice, aşa cum uşor se poate observa şi din confesiunile şi din reflecţiile sale scrise, Gheorghe Ilea a îmbrăţişat şi un vast perimetru al mani