Hector Bianciotti, unul din Nemuritorii literaturii franceze, este, ca şi Ionesco ori Julien Green, pe care-i invocă vorbind despre ce datorează el însuşi Franţei, un metec. Opera lui, însumînd vreo zece romane multipremiate, începe - cum spune J. de Romilly la primirea metecului în Academia Franceză - cu opere scrise în spaniolă care vor fi traduse în franceză şi sfîrşeşte cu opere scrise în franceză care sînt traduse în spaniolă, semn al recunoaşterii lui internaţionale. Cel care a trecut "pe drumuri de contrabandist" de la limba copilăriei sale la limba literaturii alese a ajuns la acest miracol în cei vreo 30 de ani cîţi au trecut de la stabilirea lui în Franţa.

Fără îndurarea lui Isus (Gallimard, 1985) este primul roman scris în limba franceză de Hector Bianciotti. Încununată cu Premiul Femina, cartea consolidează o traiectorie artistică ascendentă care va culmina cu primirea (1996) în Academia franceză a scriitorului. Întrebat - într-un interviu luat la apariţia romanului Comme la trace de l'oiseau dans l'air, 1999 - ce înseamnă pentru el această primire, Bianciotti spunea: Ťe un răspuns dat fraţilor şi surorilor mele care nu înţelegeau de ce am părăsit familia la vîrsta de 12 ani. Asta le va permite să vadă că, în ciuda sărăciei şi a dificultăţilor pe care le aduce ea, pot fi mîndri de mineť (trad. mea).

Fără îndurarea lui Isus, roman cu destule elemente autobiografice, este povestea unei femei, Adélaide Marese. Adélaide, ca şi autorul însuşi, e fiică de emigranţi italieni stabiliţi în pampasul argentinian; ca şi autorul, ea fuge terorizată de senzaţia pustiului şi a morţii din cîmpia nesfîrşită de dincolo şi, ca şi Bianciotti, se stabileşte într-un tîrziu la Paris.

Viaţa ei se intersectează cu totul întîmplător cu cea a naratorului: vecini fiind, împart amîndoi timp de cîteva luni Ťspaţiul vitalť al aceluiaşi imobil