Oraşul în care mă aflu e lucrat în miniatură pe malul unui lac întins. Cât a fost iarnă, zăpada a rămas albă. Ciudat, am avut impresia că Dumnezeul din cerul elveţienilor ninge numai pe unde trebuie, pe margini, şi lasă şoselele şi trotuarele libere pentru mers. Mi-am amintit că Dumnezeul din cerul bucureştean face pe dos: ninge abundent pe trotuare şi pe străzi, de nu mai ai pe unde să calci, nici cu patru roţi nici cu două ghete. Aici a fost atât de frig încât m-am întrebat dacă păsările, care dispăruseră, nu au rămas prinse în gheaţă, zidite de vii, undeva în mijlocul lacului. Pe ţărm, bărcile oamenilor stau parcate una lîngă alta, ca la noi bicicletele.
*
}inuta de iarnă (la care m-am adaptat cu bine) e sportivă, cu bandă de schi pe cap. Am rămas încremenită de uimire când am văzut că sunt destui oameni necunoscuţi care te salută surâzând atunci când te întâlnesc pe coasta dealului, în oraş totuşi, aşa cum se face pe munte, după regula nescrisă a excursioniştilor. Femeile poartă mult roşu, ca pată de culoare în albeaţa zăpezii. Există un loc, în centru, plin de rumoare şi de viaţă în orice anotimp: pasajul oraşului, luminos, cu magazine a căror marfă e expusă afară.
*
În loc de oameni de zăpadă, copiii fac animale şi păsări de zăpadă: iepuri uriaşi, raţe, lebede impunătoare. Le pun cravate colorate sau pălărioare. O altă modă în copilăria elveţiană este să culegi pene moi. Sau să pictezi pereţii din curtea şcolii. Sau să aduni pietre rotunde şi să le desenezi chipul, cu gura-n amplu semicerc, altfel spus, să le faci să râdă. Înclinaţi spre optimism, copiii nu fac pietrele să plângă, deşi le-ar fi, cu siguranţă, mai uşor decât adulţilor.
*
Banii se topesc mai repede decât zăpada, deşi încerc eroic să rezist simultaneităţii ispitelor culinare, livreşti, vestimentare şi culturale. Am
