Nu cred să fi scăpat nimănui una din stratagemele prin care politicienii români de la putere se delimitează de indivizii ajunşi pentru diverse poltronerii fie pe paginile întâi ale ziarelor, fie în boxa acuzaţilor. "L-am întâlnit în viaţa mea doar de şase ori", l-am auzit explicând din vârful buzelor pe unul din apropiaţii lui Iliescu, somat să dea amănunte despre relaţiile cu un condamnat pentru o sumedenie de mari escrocherii. "Nu ne-am văzut decât de vreo trei ori", susţine altul, a cărui semnătură a făcut posibilă devalizarea de către cel împricinat a unei bănci. "Poate să ne fi intersectat o dată, la o recepţie", psalmodiază un mahăr unsuros, băgat până-n gât în cele mai deocheate afaceri ale ultimelor cincisprezece ani. Ascultându-i, ai putea rămâne cu impresia că România e un fel de planetă aseptică, în care se circulă pe culoare bine stabilite, fără cel mai mic risc de a te intersecta vreodată cu altcineva.
Bullcrap, cum ar spune americanul. Suntem o ţară de mici vieţuitoare fojgăitoare, de rozătoare pentru care nu există stavilă atunci când e să găsească o pilă, o scurtătură spre ciolan sau un borcan secret plin cu miere. Tehnic vorbind, e posibil ca politicianul din primul exemplu şi escrocul internaţional din dotare să se vi văzut doar de şase ori. Dar asta nu înseamnă că în acele întâlniri n-au putut pune la cale mari porcării. E adevărat, reporterii noştri n-au şi abilitatea, sau măcar îndrăzneala, de a pune întrebări suplimentare de genul: "Bine, v-aţi văzut faţă-n faţă de şase ori. Dar câte emailuri aţi schimbat? Câţi emisari aţi trimis sau primit? De câte ori aţi vorbit la telefon? Ce interese comune aveţi? Cine vă sunt complicii?", şi aşa mai departe.
Evident că răspunsurile ar fi rămas aceleaşi, dar niscaiva amănunte picante tot ar mai fi apărut. În această ţară a lui Şestache, unde bestiile se înţeleg din priviri, de
