Daca reluarea premierelor cu filme romanesti intirzie de mai mult de un trimestru in virf de stagiune, nici pregatirile din spatele ecranului, pentru adoptarea unor noi acte normative, nu se arata mai spornice. O explicatie ar putea fi ca se razbuna pe noi, prin repetare, istoria ignorata a fondarii institutiei publice a cinematografiei si istoria recenta a reformei ratate si a antireformei din ultimii opt ani (fara a-i mai socoti pe primii sapte, pierduti sub legislaturile imediat postdecembriste). In 1997, cind reinstalarea trecatoare a firmei ONC, la sediul istoric abia redobindit al institutiei, n-a fost insotita de o reforma demna de firma reafisata, am contat pe ipoteza maioresciana a rolului pozitiv, in timp, al „formelor fara fond“.

Ne-am inselat. Ne-a inselat faptul ca schimbarea titulaturii (Oficiul National, in locul Centrului National intronat in 1990) a coincis cu lansarea cartii pina atunci ramase in manuscris a lui Ion I. Cantacuzino – Intilniri cu cinematograful (editie ingrijita si postfata B.T. Rapeanu, Editura Alo, Bucuresti, 1997). Carte in care nobilul inaintas, adevaratul fondator al primului ONC (1938-1948), istoriseste formarea sa la cea mai buna scoala a filmologiei europene si lupta dusa pentru transformarea „ONC-ului fara ONC“ intr-o institutie functionala. De fapt, o lupta impotriva uzurpatorilor politicianisti si artizanali, care confiscasera institutia si anihilasera initiative datind inca din 1933-1934 (sub trecatorul guvern liberal al lui I. G. Duca si cu implicarea unei pleiade de colaboratori, printre care Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Al. Rosetti). Infuzie de intelectualitate, reluata de Cantacuzino la inceputul anilor ’40, cind, in postura de director al ONC, in pofida vicisitudinilor politice si a razboiului, a intreprins o temerara opera de reformare a institutiei, care a avut drept consecinta aparitia primului