M-a bucurat observatia redactorului Dilemei vechi (11-17 martie 2005), referitoare la potentialul dialogului intre cultura umanista si cea stiintifica. Chiar daca un asemenea dialog se indreapta adesea inspre finalitati deosebite, un interes reciproc sta intotdeauna la baza lui. Uneori acest fapt este marturisit, alteori il gasim ascuns sub masca indiferentei sau chiar a ostilitatii. Dar, asa cum dragostea si invidia sint manifestari ale unei relatii, ale unei implicari, la fel si contradictiile puse in evidenta de dialog reprezinta mai curind punctele de convergenta decit diferentele dintre cele doua culturi.
Ca si limba din fabula lui Esop, si interdisciplinaritatea – un alt nume, o alta infatisare a acestui dialog – poate fi „buna“ sau poate fi „rea“. Adica poate sa fie creatoare, unificatoare si aducatoare de nou sau poate esua lamentabil. Uneori, mai rau chiar, ea poate sa insele printr-un discurs aparent savant, care sa nu faca altceva decit sa mascheze neputinta intelectuala sau impostura.
Faimoasa furberie a lui Alan Sokal s-a referit la acest ultim aspect al interdisciplinaritatii. Chiar si inainte de publicarea articolului in Social Text, multi erau sceptici in privinta dialogului si a discursului interdisciplinar, dupa „explozie“ insa, numarul celor care se indoiesc de virtutile sale pare a fi crescut. Si totusi, nu avem incotro: in lumea complexa in care traim, este imposibil sa ne descurcam fara un dram – cel putin – de interdisciplinaritate.
Adevarul este ca, dintotdeauna, fiecare disciplina si-a cautat o „osatura“ proprie: stiintele naturale au ajuns in cele din urma la matematica, filozofia la logica, literatura si celelalte arte s-au diferentiat printr-o estetica specifica lor. In general, metoda a fost incununata de succes: atita timp cit intrebarile esentiale in fiecare disciplina erau legate de modalitatile de func
